IMPRESII DE DUPA PASTE

O ţară numită Bollywood

Cu fiecare clipă se adânceşte prăpastia care mă separă de tine, biată populaţie românească. Semeni ai mei – nu mai pot să vă numesc popor, fiindcă termenul e prea pretenţios, voi nemaiîntrunind de la o vreme acest criteriu – sunteţi pe cale să vă pierdeţi şi câtimea din ce rămăsese până acum al vostru. Şi pe bună dreptate, fiindcă-n viaţa reală acţionează legile naturii şi ale junglei, iar fardurile şi decorurile sunt de prisos. Spun asta mai ales după ce-am citit ieri în presă ceva terifiant: filmul indian “Lanţul amintirilor”, difuzat la o televiziune naţională – şi teribil de cenuşie, de altfel – a spart toate audienţele de public, în prima zi de Paşte, pe toată durata desfăşurării lui. Adunând, în “minutul de aur”, de după ora 23.00, nu mai puţin de un million şi jumătate de privitori – şi învingând, fără drept de apel, toate celelalte super-puteri din domeniu, despre care nu se poate spune că n-ar avea “strategi” de marcă: PRO TV, Antenele, etc… Aşa că mi-e tot mai clar că suntem pierduţi. S-au dus pe apa sâmbetei eforturile atâtor generaţii de mari oameni, iar fraza “consternantă”, rostită de Ţuţea, referitoare la anii de puşcărie făcuţi “pentru un neam de idioţi” nu pare deloc deplasată.
Mi-am petrecut sărbătorile la ţară, printre manelişti şi, deşi n-am băut nici măcar un păhărel, tot am reuşit să-mi atrag din partea lor dipreţul şi oprobriul. Asta pentru că l-am executat scurt, verbal, pe unul ambetat care tot încerca să mă calce pe cap. Mă pisa cu politicul, istoria ţării (într-o formă scălâmbăită, preluată direct de pe canalele TV şi de pe tabloide) şi, lucru ce m-a enervat cel mai tare, cu vechimea clubului CFR Cluj, superioară Universităţii, prin tot ce decurge din aceasta: tradiţie, suflet românesc, etc. El fiind, desigur, un mare român… M-am izolat, apoi, într-o încăpere, în faţa televizorului, urmărind în neştire postul History Channel (emisiuni, în majoritatea lor, în reluare) nemaiîndrăznind să ies prin sat. Multe mi-au trecut prin cap în acele ore nesfârşite, până a sosit sorocul întoarcerii noastre la Cluj… Mi-am amintit şi cum s-au viciat obiceiurile de Paşte din localitatea respectivă, situată la 30 de kilometri de Cluj-Napoca: dacă în urmă cu doar 4-5 ani, imediat după slujba din prima zi de Paşte, sătenii (după modelul soldaţilor romani care-i păzeau mormântul lui Isus) mergeau în cimitir şi încingeau jocuri de şeptică sau 21, pe mormintele celor dragi, şi îşi cinsteau morţii cu câteva pahare, acum, de la o vreme, “saltul calitativ” a fost făcut. Acum ţăranii ocolesc cimitirul şi intră direct în crâşmă, unde încing partide interminabile de cărţi sau rummy, asistaţi de soţii şi copii, pe sume exorbitante. Fiecare etalându-şi bunăstarea dobândită în Italia, Franţa sau Anglia, acolo unde fiecare munceşte, pe fond de manele, “afişate” pe o plasmă enormă…
Şi, inevitabil, rezultatul nu poate fi decât acesta: educaţie – zero, cultură – zero. Ţin minte, cu ani în urmă mustăceam la filozofia conducerii PRO TV-ului (eu fiind, la acea vreme chiar un produs penibil al său), care ne trimisese, în redacţie, o circulară despre cum trebuia să arate postul şi ce trebuia să facem noi acolo: să creăm, în permanenţă, un univers hollywood-ian, în care omul de rând să se considere un erou de film, într-un decor exotic. Adică să fardăm preajma iar pe „bizon” să-l îndepărtăm – am gândit eu atunci – de realitatea dură, care ne-nconjoară, făcându-l incapabil să mai gândescă lucid şi să lupte cu viaţa (vezi conceptul “Joci şi câştigi”) ducându-l în stadiul asumat şi telenovelistic de sclav – care însă, printr-o contorsiune a sorţii, poate deveni oricând rege. Iată însă că respectivul concept, hollywood-ian, a fost prea blând pentru noi: a câştigat cel bollywood-ian. Asta, pe lângă (sau împreună cu) răsturnarea valorilor, politizarea totală a instituţiilor statului şi alte tărăşenii. (De pildă, într-un cătun de lângă Cluj, cu „vedere” la calea ferată, impegatul de mişcare de la cantonul – aproape părăsit – a fost promovat politic, schimbându-l pe cel vechi, care aparţinea fostului partid de guvernământ.) Astăzi, până şi un copil de zece ani ştie – în ciuda a ceea ce proclamă deontologii şi lupii moralişti – că nu se poate promova decât prin bani, putere şi sex. De altfel, nici media nu-l pregăteşte pentru altceva, decât să devină curvar sau curvă… Ce mai – aşa cum scriam într-un poem de prin 2000 – suntem o „ţară de pirande şi de body-guarzi”. Unde cel mai puternic, exact ca-n puşcărie, e „şmecherul”, şmenarul şef. Dar de fapt, asta e imaginea României – o imensă puşcărie, aflată, pe bucăţi, în stăpânirea unor şmecheri, care-o exploatează şi care creează de fapt, pntru omul simplu, iluzia libertăţii, dându-i “nutreţul” necesar, ca să se simtă liber: bere gratis, pe la suarei şi convorbiri telefonice, la liber. Pe naiba. Nimic nu e gratis: nici berea, nici convorbirile…
Şi iată, aşa am ajuns să-mi pierd cumpătul şi să mă cert cu un biet increat de la ţară, om bun probabil – dar cu suflet de copil – în loc să mă prefac surdo-mut şi să intru în conservare, precum o conservă. Fiindcă agresiuni vor mai veni, în orice caz, destule de-acuma încolo. Trăitori într-o ţară (nu hollywood-iană, cum visau şefii PRO TV-ului de pe vremuri) ci bollywood-iană. Şi pregătindu-ne asiduu pentru uimitoarea, previzibilă MARE ŢIGANIADĂ…

Ranit de un… administrator

Tot mai des am senzaţia inutilităţii, a înstrăinării de mine şi de ceilalţi… Şi simt un imens gol în stomac. Chiar azi dimineaţă, venind spre centru, pe jos, aşa cum obişnuiesc, n-am fost slăbit nicio clipă de o maşină de gunoi. Asta se petrecea (nume predestinat!) chiar pe strada Amurgului. Şi, oricât aş fi grăbit pasul, camionul mă ajungea din urmă, cu gunoierii aferenţi, care ridicau pachetele de la porţi şi goleau apoi tomberoanele. Eram obligat, astfel, să respir – până-n străfundul plămânilor – damful cumplit. Transformat într-un praf cenuşiu, ca de ciment, de care, ca-ntr-un film de groază, nu puteam, în niciun fel, scăpa… Dar să închei cu asta! Poate mi s-a părut…
Chiar în urmă cu câteva zile citeam în presă articole referitoare la hoţia administratorului Adrian Stăniloiu – patronul firmei BEBE Home Mangament SRL din Cluj-Napoca, care a furat suma de 120.000 de lei de la proprietarii blocului de pe str Zambilei nr.21 situat în proximitatea blocului în care stau, în cartierul Gheorgheni. Numele lui mi-a părut cunoscut şi am făcut o minimă verificare. Şi astfel, cea mai neagră temere mi s-a adeverit. Banditul era chiar administratorul nostru şi al altor patru-cinci blocuri din zonă. Am îngălbenit. Nu se putea ca un asemenea lucru să mi se întâmple tocmai MIE! Apoi, m-am documentat suplimentar. Am mai citit că declarase, când a fost luat la purecat de către proprietari, că nu mai are nici un ban, astfel că pot, în consecinţă, să-i facă orice, chiar şi să-l spânzure.
Aşa că am dat şi eu alarma, la blocul meu, de pe Aleea Buşteni nr. 12, dar şi la vecinii de la nr. 10. Preşedintele asociaţiei de proprietari ( Bănuţ, alt nume predestinat!) m-a privit cu studiată milă, ca pe-un nebun. L-am luat mai tare, ameninţându-l cu un proces împotriva lui şi a comisiei de cenzori, aşa că până la urmă s-a înmuiat şi a recunoscut că ştie de tărăşenie, dar numai de-o zi şi că la noi ar fi vorba de vreo 700.000.000 de lei vechi, bani pe care-i datorăm pentru utilităţi, începând cu anul…2011. Am aflat apoi că toţi membrii comisiei de cenzori ştiau şi ei, mai ales că un locatar avea garsonieră tocmai pe Zambilei 21, acolo unde se declanşase, în urmă cu o lună, scandalul. Dar, nu ştiu de ce (sau poate ştiu) toţi au tăcut mâlc… În continuare, strâns cu uşa şi mai tare mi-a pomenit, cu jumătate de gură, şi de un proces, între Asociaţia de Poprietari şi Regia de Termoficare, de care n-a ştiut nimeni, decât Adrian Stăniloiu – el aflând de decizia justiţiei, dintr-o înştiinţare găsită, întâmplător, pe cutia poştei de la bloc. Însă era prea târziu, procesul fusese deja pierdut de către Asociaţie. Opina lui e ferma – si anume că administratorul ar fi avut complici la Regie, care-i înmânau lui Stăniloiu citaţiile, personal – şi care au împiedicat oprirea căldurii şi apei calde a blocului, aşa şi cum ar fi fost legal, după un anumit interval de timp de neplată.
Tot sub ameninţare i-am obligat să convoace o adunare generală, pe duminică 13 aprilie. Toţi ceilalţi locatari – în afara preşedintelui şi a comisiei de cenzori – aşa cum iarăşi mă aşteptam, habar n-aveau de cele întâmplate, aşa că vestea i-a şocat, pur şi simplu. Am hotărât să-i cerem socoteală administratorului, la domiciliul său de pe strada Pietroasa nr. 42 ap. 3. Acesta însă era plecat, împreună cu un vecin, la mall-ul din apropiere, aşa că am hotărât să pornim în căutarea lui. Printr-un noroc (fiindcă timp de două zile acesta nu ne mai răspundea la telefon) am reuşit să-l întâlnim, după o acţiune tip desant, în parcarea hypermarket-ului. Am anunţat la numărul 112, poliţia, iar poliţiştii Secţiei 3 au sosit, cu promptitudine, la faţa locului. Acolo i-au luat datele personale, avertizându-l că o eventuală sustragere de la responsabilitate şi dispariţie din oraş îl va duce, instantaneu, în postura de urmărit local şi apoi general. Adrian Stăniloiu a asistat, inert, ca tranchilizat, la toate formalităţile, recunoscându-şi faptele dar necerându-şi în vreun fel, scuze, de la noi. Repeta obsesiv, atunci când era întrebat, ce-a făcut cu banii: “Am să vă spun asta altădată… Nu mai am niciun ban, pentru că aştept o sumă de la cineva, care trebuie să vândă o casă…” Apoi, la sugestia poliţiştilor a acceptat să ne conducă la domiciliu, unde ne-a predate ştampila şi o parte din acte. Apoi a doua zi, ne-a predat şi restul de hârtii.Între timp, am angajat un administrator nou, care susţine că ne va apăra de-acum interesele, până-n pânzele albe… Acum, nu ne mai rămâne altceva de făcut decât să-i întocmim lui Stăniloiu o plângere penală, la Parchet. Fără vreo speranţă, însă, de a recupera o parte din pagube, pentru că locuinţa i-a fost luată de o bancă iar maşina cu care se deplasează le aparţine părinţilor săi.
Însă, misterul care planează asupra acestei afaceri – dar şi celei de pe strada Zambilei – este cum a reuşit Stăniloiu să ducă de nas atâta timp sute de oameni… Precum preşedintele Asociaţiei de proprietari, posesorii apartamentelor de pe aleea Buşteni cred că Stăniloiu a avut un complice la Regia de Termoficare, pentru că – pe tot parcursul celor trei ani – nu li s-a tăiat nici măcar o singură dată apa şi încălzirea şi, de asemenea, citaţiile n-au ajuns la asociaţiile de proprietari – ci direct la administrator… Asta dacă ar fi să-i credem pe cenzori şi pe preşedinte, fiindcă Termoficarea susţine contrariul – şi anume faptul că toţi cei mai sus pomeniţi au ştiut de proces… Însă aceştia merg până-n pânzele albe susţinând că erau conştienţi de faptul că aveau ceva datorii la Termoficare dar credeau că e vorba doar de sume mici, datorate de restanţierii din bloc.
Am contactat deja un prieten, avocat, care ne va îndruma paşii legali în vederea formulării plângerii penale. Iar dacă cenzorii şi preşedintele vor tergiversa această procedură, atunci plângerea mea, cu tot regretul, se va îndrepta şi împotriva lor! Şi vor fi nevoiţi să plătească, împreună cu administratorul Stăniloiu, imensa pagubă!
Sunt rănit de acest administrator… Culmea, n-aş fi crezut vreodată că voi putea suferi atât din cauza lipsei banilor, mie care nu mi-a păsat niciodată prea mult de ei. Dar acum, e limpede, va avea de suferit şi familia mea – iar eu voi munci câteva luni pentru Stăniloiu…

Filmul evenimentelor in imagini:

     

  

O dorinta…

Vreau să devin un om GRI !

Incredibil ce timpuri trăim: ne-am molipsit cumplit de la televiziunile de ştiri şi de la tabloide, astfel că vieţile noastre au ajuns să se zbată, cu disperare, numai la două capete – plus infinit şi minus infinit, adică, între senzaţionalul pozitiv şi cel negativ. Astfel, firescul devine pe nesimţite, vorba unui cunoscut critic literar, doar o greu detectabilă excepţie, iar noi toţi, trăitorii din ecosistem suntem împărţiţi de la o vreme între cele două categorii mai sus enunţate. Reprezentăm, de fapt, nişte piese de lego, eroi schematici, compatibili a fi asamblaţi în construcţii, proiecte gândite (preţios spus!) de câţiva regizori perfect ageamii, dar autorizaţi de către cei puternici. Ce mai, avem de-a face deja numai cu poveşti de succes (legate, culmea, de eroismul unor oameni care beau multă bere sau vorbesc la telefonul mobil – şi nu al unor oameni care au îndurat timp îndelungat şi apoi s-au salvat prin sprijinul lui Dumnezeu, sau al forţei morale cu care au fost dotaţi de la natura) fără alt rol decât  acela de a vicia însuşi sensul cuvântului eroism. În acest scenariu, până la urmă  e vorba de persoane fără însuşiri, selecţionate de către păpuşari pentru a reprezenta un chip perfect hidos, sfidând normalitatea, din încheieturi, şi la fel, bunul simţ al omului. (Am, referitor la sintagma om, o concepţie proprie: oamenii pot fi comparaţi cu formele de relief – existând astfel oameni-văi, oameni-câmpii, oameni-dealuri şi, rar de tot, oameni-munţi.) Însă, culmea perversităţii noilor viruşi, care au erodat adevăratele poveşti de succes, ei s-au mutat de la o vreme – din viaţa virtuală, unde le era locul – chiar în cea reală, în propriul nostru trup. Şi, iată, cu ei nu mai e de glumit. Mutanţii rezultaţi din invazie lor au devenit agresivi şi încearcă, din răsputeri, să ne schimbe, iar cei care nu se pleacă în faţa noului val, sunt eliminaţi fără milă… Cât despre subsemnatul, infima sa tragedie (nevăzută, neauzită – aducând întrucâtva cu vaierele unui rănit de pe un câmp de bătălie) reprezintă pentru ceilaţi doar un simplu fapt divers, greu de distins printre atâtea alte evenimente senzaţionale. Iar dacă după aceea mai dispui şi de ceva organe valide, cât mai multe, demne de a fi transplantate, abia atunci reuşeşti să dai măreţie morţii tale. Devii un erou popular, televizat post-mortem pe baza fotografiilor de pe feisbuc, aşadar convenabil pentru toată lumea, gloatele nemaiţinând cont de faptul că ai fost asasinat prin indiferenţă – sau la propriu… Aşa că singurul tău vis devine acela să-ţi consumi în linişte propriul destin, mărunt, de anti-erou, om gri, sau măcar de om adevărat. Că om-munte nici n-ai îndrăzni să-ţi imaginezi că ai putea ajunge vreodată. Chiar dacă, aproape sinucigaş, îţi îngroşezi uneori, cu propria mână, tuşele vieţii, lăsându-i pe ceilalţi să distingă mesajul scris cu cerneală simpatică, lizibil însă numai pentru cei care îl pot desluşi. La căldura arderilor tale – însă neclar şi dubios pentru cei aflaţi într-o perpetuă sărbătoare… “S-a rupt din codru-o rămurea…” E vorba de încă o înfrângere, evidentă, pentru cel damnat, dar şi pentru toţi ceilalţi care l-au părăsit. Pentru că respectivul  nu va mai fi – de-acum încolo – capabil să tragă alarma şi să anunţe, în calitate de component al corului (deşi i s-a promis în permanenţă că va fi uns solist) apariţia, fără mască, a Omului Nou. Evenimente care precis l-ar fi făcut fericit pe Ceauşescu şi înspăimântat de moarte până şi pe securistul vizionar al binelui, Orwell.

 

INCA UN POEM

Poem preventiv

Stupidă fatalitate:
prăbuşit în lume asemeni turistului
ajuns sus la munte la Bâlea-Lac
dup-o beţie cruntă
îmbrăcat doar în bermude
şi nevoit apoi
să se apere cu o biată umbrelă
de avalanşa iscată din senin
de nişte inşi teribil de treji

sau precum bătrânica din Chiuieşti
care s-a salvat din ghearele ursului
tautologic – printr-un chiuit
aruncându-i în ochi bestiei
o roşie năframă

aşa şi tu
îţi maschezi acum
destul de neîndemânatic sentimentele
dansând într-o cămaşă de forţă
imprimată cu girafe şi flori de câmp

şi ca să le adormi păzitorilor vigilenţa
lansezi fumigenele acestui poem