IMPRESII DE DUPA PASTE

O ţară numită Bollywood

Cu fiecare clipă se adânceşte prăpastia care mă separă de tine, biată populaţie românească. Semeni ai mei – nu mai pot să vă numesc popor, fiindcă termenul e prea pretenţios, voi nemaiîntrunind de la o vreme acest criteriu – sunteţi pe cale să vă pierdeţi şi câtimea din ce rămăsese până acum al vostru. Şi pe bună dreptate, fiindcă-n viaţa reală acţionează legile naturii şi ale junglei, iar fardurile şi decorurile sunt de prisos. Spun asta mai ales după ce-am citit ieri în presă ceva terifiant: filmul indian “Lanţul amintirilor”, difuzat la o televiziune naţională – şi teribil de cenuşie, de altfel – a spart toate audienţele de public, în prima zi de Paşte, pe toată durata desfăşurării lui. Adunând, în “minutul de aur”, de după ora 23.00, nu mai puţin de un million şi jumătate de privitori – şi învingând, fără drept de apel, toate celelalte super-puteri din domeniu, despre care nu se poate spune că n-ar avea “strategi” de marcă: PRO TV, Antenele, etc… Aşa că mi-e tot mai clar că suntem pierduţi. S-au dus pe apa sâmbetei eforturile atâtor generaţii de mari oameni, iar fraza “consternantă”, rostită de Ţuţea, referitoare la anii de puşcărie făcuţi “pentru un neam de idioţi” nu pare deloc deplasată.
Mi-am petrecut sărbătorile la ţară, printre manelişti şi, deşi n-am băut nici măcar un păhărel, tot am reuşit să-mi atrag din partea lor dipreţul şi oprobriul. Asta pentru că l-am executat scurt, verbal, pe unul ambetat care tot încerca să mă calce pe cap. Mă pisa cu politicul, istoria ţării (într-o formă scălâmbăită, preluată direct de pe canalele TV şi de pe tabloide) şi, lucru ce m-a enervat cel mai tare, cu vechimea clubului CFR Cluj, superioară Universităţii, prin tot ce decurge din aceasta: tradiţie, suflet românesc, etc. El fiind, desigur, un mare român… M-am izolat, apoi, într-o încăpere, în faţa televizorului, urmărind în neştire postul History Channel (emisiuni, în majoritatea lor, în reluare) nemaiîndrăznind să ies prin sat. Multe mi-au trecut prin cap în acele ore nesfârşite, până a sosit sorocul întoarcerii noastre la Cluj… Mi-am amintit şi cum s-au viciat obiceiurile de Paşte din localitatea respectivă, situată la 30 de kilometri de Cluj-Napoca: dacă în urmă cu doar 4-5 ani, imediat după slujba din prima zi de Paşte, sătenii (după modelul soldaţilor romani care-i păzeau mormântul lui Isus) mergeau în cimitir şi încingeau jocuri de şeptică sau 21, pe mormintele celor dragi, şi îşi cinsteau morţii cu câteva pahare, acum, de la o vreme, “saltul calitativ” a fost făcut. Acum ţăranii ocolesc cimitirul şi intră direct în crâşmă, unde încing partide interminabile de cărţi sau rummy, asistaţi de soţii şi copii, pe sume exorbitante. Fiecare etalându-şi bunăstarea dobândită în Italia, Franţa sau Anglia, acolo unde fiecare munceşte, pe fond de manele, “afişate” pe o plasmă enormă…
Şi, inevitabil, rezultatul nu poate fi decât acesta: educaţie – zero, cultură – zero. Ţin minte, cu ani în urmă mustăceam la filozofia conducerii PRO TV-ului (eu fiind, la acea vreme chiar un produs penibil al său), care ne trimisese, în redacţie, o circulară despre cum trebuia să arate postul şi ce trebuia să facem noi acolo: să creăm, în permanenţă, un univers hollywood-ian, în care omul de rând să se considere un erou de film, într-un decor exotic. Adică să fardăm preajma iar pe „bizon” să-l îndepărtăm – am gândit eu atunci – de realitatea dură, care ne-nconjoară, făcându-l incapabil să mai gândescă lucid şi să lupte cu viaţa (vezi conceptul “Joci şi câştigi”) ducându-l în stadiul asumat şi telenovelistic de sclav – care însă, printr-o contorsiune a sorţii, poate deveni oricând rege. Iată însă că respectivul concept, hollywood-ian, a fost prea blând pentru noi: a câştigat cel bollywood-ian. Asta, pe lângă (sau împreună cu) răsturnarea valorilor, politizarea totală a instituţiilor statului şi alte tărăşenii. (De pildă, într-un cătun de lângă Cluj, cu „vedere” la calea ferată, impegatul de mişcare de la cantonul – aproape părăsit – a fost promovat politic, schimbându-l pe cel vechi, care aparţinea fostului partid de guvernământ.) Astăzi, până şi un copil de zece ani ştie – în ciuda a ceea ce proclamă deontologii şi lupii moralişti – că nu se poate promova decât prin bani, putere şi sex. De altfel, nici media nu-l pregăteşte pentru altceva, decât să devină curvar sau curvă… Ce mai – aşa cum scriam într-un poem de prin 2000 – suntem o „ţară de pirande şi de body-guarzi”. Unde cel mai puternic, exact ca-n puşcărie, e „şmecherul”, şmenarul şef. Dar de fapt, asta e imaginea României – o imensă puşcărie, aflată, pe bucăţi, în stăpânirea unor şmecheri, care-o exploatează şi care creează de fapt, pntru omul simplu, iluzia libertăţii, dându-i “nutreţul” necesar, ca să se simtă liber: bere gratis, pe la suarei şi convorbiri telefonice, la liber. Pe naiba. Nimic nu e gratis: nici berea, nici convorbirile…
Şi iată, aşa am ajuns să-mi pierd cumpătul şi să mă cert cu un biet increat de la ţară, om bun probabil – dar cu suflet de copil – în loc să mă prefac surdo-mut şi să intru în conservare, precum o conservă. Fiindcă agresiuni vor mai veni, în orice caz, destule de-acuma încolo. Trăitori într-o ţară (nu hollywood-iană, cum visau şefii PRO TV-ului de pe vremuri) ci bollywood-iană. Şi pregătindu-ne asiduu pentru uimitoarea, previzibilă MARE ŢIGANIADĂ…