O dorinta…

Vreau să devin un om GRI !

Incredibil ce timpuri trăim: ne-am molipsit cumplit de la televiziunile de ştiri şi de la tabloide, astfel că vieţile noastre au ajuns să se zbată, cu disperare, numai la două capete – plus infinit şi minus infinit, adică, între senzaţionalul pozitiv şi cel negativ. Astfel, firescul devine pe nesimţite, vorba unui cunoscut critic literar, doar o greu detectabilă excepţie, iar noi toţi, trăitorii din ecosistem suntem împărţiţi de la o vreme între cele două categorii mai sus enunţate. Reprezentăm, de fapt, nişte piese de lego, eroi schematici, compatibili a fi asamblaţi în construcţii, proiecte gândite (preţios spus!) de câţiva regizori perfect ageamii, dar autorizaţi de către cei puternici. Ce mai, avem de-a face deja numai cu poveşti de succes (legate, culmea, de eroismul unor oameni care beau multă bere sau vorbesc la telefonul mobil – şi nu al unor oameni care au îndurat timp îndelungat şi apoi s-au salvat prin sprijinul lui Dumnezeu, sau al forţei morale cu care au fost dotaţi de la natura) fără alt rol decât  acela de a vicia însuşi sensul cuvântului eroism. În acest scenariu, până la urmă  e vorba de persoane fără însuşiri, selecţionate de către păpuşari pentru a reprezenta un chip perfect hidos, sfidând normalitatea, din încheieturi, şi la fel, bunul simţ al omului. (Am, referitor la sintagma om, o concepţie proprie: oamenii pot fi comparaţi cu formele de relief – existând astfel oameni-văi, oameni-câmpii, oameni-dealuri şi, rar de tot, oameni-munţi.) Însă, culmea perversităţii noilor viruşi, care au erodat adevăratele poveşti de succes, ei s-au mutat de la o vreme – din viaţa virtuală, unde le era locul – chiar în cea reală, în propriul nostru trup. Şi, iată, cu ei nu mai e de glumit. Mutanţii rezultaţi din invazie lor au devenit agresivi şi încearcă, din răsputeri, să ne schimbe, iar cei care nu se pleacă în faţa noului val, sunt eliminaţi fără milă… Cât despre subsemnatul, infima sa tragedie (nevăzută, neauzită – aducând întrucâtva cu vaierele unui rănit de pe un câmp de bătălie) reprezintă pentru ceilaţi doar un simplu fapt divers, greu de distins printre atâtea alte evenimente senzaţionale. Iar dacă după aceea mai dispui şi de ceva organe valide, cât mai multe, demne de a fi transplantate, abia atunci reuşeşti să dai măreţie morţii tale. Devii un erou popular, televizat post-mortem pe baza fotografiilor de pe feisbuc, aşadar convenabil pentru toată lumea, gloatele nemaiţinând cont de faptul că ai fost asasinat prin indiferenţă – sau la propriu… Aşa că singurul tău vis devine acela să-ţi consumi în linişte propriul destin, mărunt, de anti-erou, om gri, sau măcar de om adevărat. Că om-munte nici n-ai îndrăzni să-ţi imaginezi că ai putea ajunge vreodată. Chiar dacă, aproape sinucigaş, îţi îngroşezi uneori, cu propria mână, tuşele vieţii, lăsându-i pe ceilalţi să distingă mesajul scris cu cerneală simpatică, lizibil însă numai pentru cei care îl pot desluşi. La căldura arderilor tale – însă neclar şi dubios pentru cei aflaţi într-o perpetuă sărbătoare… “S-a rupt din codru-o rămurea…” E vorba de încă o înfrângere, evidentă, pentru cel damnat, dar şi pentru toţi ceilalţi care l-au părăsit. Pentru că respectivul  nu va mai fi – de-acum încolo – capabil să tragă alarma şi să anunţe, în calitate de component al corului (deşi i s-a promis în permanenţă că va fi uns solist) apariţia, fără mască, a Omului Nou. Evenimente care precis l-ar fi făcut fericit pe Ceauşescu şi înspăimântat de moarte până şi pe securistul vizionar al binelui, Orwell.