In Memoriam, OCTAVIAN ŞCHIAU

 

In Memoriam, OCTAVIAN ŞCHIAU

 

În urmă cu trei ani publicam, în săptămânalul „Mesagerul”, povestea vieţii marelui cărturar clujean, fostul meu profesor de la Facultatea de Filologie din Cluj, Octavian Şchiau. Îl omagiam, astfel, la împlinirea vârstei de 80 de ani. Iată, de câteva luni Dascălul a plecat dintre noi – iar dispariţia sa mi-a părut prea puţin consemnată în presa clujeană. Acum, în preajma Noului An, îndrăznesc să republic articolul respectiv. Asta pentru ca lumea să conştientizeze ce Om am pierdut…

 

DSC010251

 

Viaţa profesorului Octavian Şchiau, cel care a făcut cadou Clujului „caietul roşu” al lui Eminescu

 

„Acum, la 80 de ani, îmi amintesc de ce m-am hotărât să devin profesor: în primul rând pentru că m-am născut într-o şcoală – locuinţa noastră – unde tata era învăţător. Încă de la doi ani priveam pe geamul casei cum se joacă în pauze, copiii. Suferinţa mea cea mai mare era când aceştia plecau în vacanţe şi rămâneam singur. Mai târziu, când a trebuit să aleg între filologie şi teatru, fiind mic de statură mi-am dat seama că nu pot interpreta roluri de prim-amorez, m-am uitat în oglindă şi am optat fără ezitare pentru filologie…”

 

DSC010221

Parcurg pe un ger năprasnic strada Andrei Mureşanu, venind dinspre Piaţa Timotei Cipariu. După ce trec de statuia lui Ion Agârbiceanu, patriarhul prozei româneşti, ajung rapid la destinaţie: locuinţa profesorului Octavian Şchiau, profesor de literatura română veche la Facultatea de Litere şi, în decursul anilor, de trei ori lector de limba şi literatura română la universităţi din Germania. Apăs butonul soneriei de la poartă şi în scurt timp profesorul coboară şi-mi deschide. Urcăm, pe o scară interioară spiralată, ai cărei pereţi sunt „tapiţaţi” cu portretele gazdei, făcute de artişti de renume precum Gheorghi Apostu, Vasile Pop, Tiberiu Herlea sau Radu Boureanu. În camera de zi, pe pereţi, se dezvăluie o altă galerie, care cuprinde zeci de picturi, lucrări de grafică – dar şi simple schiţe. Senzaţia pe care o trăiesc este de întoarcere în timp, la anii `40, dată de arhitectura casei şi de atmosfera pe care o emană locul. Mă aflu lângă un slujitor de o viaţă al cărţii şi al limbii române, un „schimnic glorios”, desprins parcă din istoria Şcolii ardelene şi mai, ales, blăjene. Asemenea lui Timotei Cipariu, modelul dintotdeauna al tatălui său, asumat, mai târziu, şi de profesor. După ce soţia gazdei ne serveşte cu un ceai – în pahare elegante, confecţionate din metal şi sticlă – dialogul nostru poate începe. Îmi mărturiseşte că tatăl, învăţător prin vocaţie, s-a format în şcolile Blajului. Provenea dintr-o familie de ţărani ceva mai înstăriţi din localitatea Iclod, situată în apropierea Blajului, astăzi aparţinând de Pănade, comuna ilustrului cărturar şi luminător al neamului românesc, Timotei Cipariu. De altfel, încă de pe vremea  „şcolii blăjene” a lui Cipariu se imprimase ideea „prinţului luminat”, devenită lege de aur pentru tatăl său, prin care cel care ajunge în mediul rural trebuie să fie un model din toate punctele de vedere şi să contribuie, prin  toate puterile sale la ridicarea culturală – şi, în ultimă instanţă şi materială – a comunităţii din care face parte. Acesta a fost şi motivul pentru care acesta a şi rămas, o viaţă întreagă, la Coroisânmărtin, îmi mărturiseşte profesorul Şchiau.

 

Sub aripa protectoare a tatălui

 

 Oferte de a se muta în localităţi mai apropiate de oraş  – sau chiar în oraş – au existat, ele fiind făcute cu intenţiile cele mai bune, ale inspectorilor, care-i cunoşteau familia numeroasă şi se gândeau, mai ales, la şcolarizarea copiilor lui. Mama şi-a pierdut-o când avea doar cinci ani. Aceasta a murit imediat după naşterea Emiliei, cel de-al cincilea copil al ei, din cauza unei septicemii generalizate, provenind de la placenta care n-a putut fi eliminată, în totalitate, din organism.      

Profesorului îi face vădită plăcere să vorbească despre tatăl lui, care a constituit modelul său suprem în viaţă, i-a fost „şi mamă şi tată”. Apoi continuă: ”Despre el pot să vă vorbesc trei zile, dar mă limitez în a vă relata întâmplările lui din Primul Război Mondial. A fost trimis pe Frontul de Vest, făcând parte din armata  austro-ungară, în campania contra Italiei. La un moment dat, partea italiană a câştigat o bătălie în zona aceea şi tata, împreună cu alţi români din armata austro-ungară, a fost făcut prizonier şi condamnat la moarte. Îmi povestea că toţi captivii au fost duşi la Lago di Guarda, cu scopul de-a fi exterminaţi, însă până la urmă italienii, intrând în legături mai strânse cu ei, au constatat că nu sunt nici austrieci şi nici maghiari, ba mai mult, sunt latini, astfel le-au dat drumul şi i-au lăsat să se întoarcă acasă. Întoarcerea lor a culminat cu cea mai importantă zi din istoria României, Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, la care tata şi camarazii lui au participat, cu mare entuziasm.” Îmi mai spune că bătrânul s-a recăsătorit cu o tânără ortodoxă din sat, o nepoată de-a mamei – deşi acesta era credincios greco-catolic – astfel că numărul fraţilor şi surorilor săi a ajuns la opt. A rămas până la pensie la Coroisânmărtin şi a decedat, în anul 1995, la Cluj, în locuinţa sa, la aproape 98 de ani.

Despre copilărie, profesorul Şchiau relatează că şcoala primară a frecventat-o în comuna Coroisânmărtin, pe atunci încadrată administrativ în judeţul Târnava-Mică, fiind elevul propriului său tată. Pentru că locuia în şcoală, încă de mic, Octavian a fost legat profund de copii. Adaugă:”Şcoala pentru mine a fost mereu în prim-plan şi m-a îmbogăţit mereu, intelectual şi sufleteşte. De aceea sufeream enorm când se luau vacanţele, mai ales cea mare, când şcoala şi mai ales curtea se goleau. Bănuiesc faptul că la început mama sau, mai rar, altcineva, mă ţinea în braţe la geam să urmăresc cum se jucau copiii în pauze. După ce am crescut puţin şi am fost lăsat să ies din casă, uneori mă înhămau şi pe mine cu o sfoară şi alergam. Dar nu prea puteam să alerg în ritmul lor, şi atunci mă legau într-un loc mai ferit, ca să mă odihnesc. Odată m-au uitat în grajd şi am tăcut chitic, să nu-i certe tata, pentru fapta lor. Fireşte, în pauza următoare m-au dezlegat şi m-au rugat să nu spun tatălui meu unde am petrecut o oră.”

 

Actor şi cântăreţ

 

Pentru că un frate de-al său era elev la Liceul „Papiu Ilarian” din Târgu-Mureş, tânărul Octavian fusese pregătit să urmeze şi el acest liceu. Însă „cedarea” Ardealului de Nord din 1940 a năruit toate planurile familiei şi Octavian a fost dus la un liceu din Dumbrăveni, care, spre marea bucurie a tatălui, purta numele de „Timotei Cipariu.”

Aici a absolvit opt clase , iar la terminare se punea problema ca elevul să depună eforturile pentru un salt din categoria de învăţător la cea de profesor, fiindcă în felul acesta tatăl său şi-ar fi văzut visul împlinit: acela ca măcar unul din fiii săi să-l depăşească. Şi-a dat seama de acest lucru în momentul când, vizitându-l pe fratele său la Liceul „Papiu Ilarian”, tatăl i-a spus: ”Aici mi-ar plăcea să fii profesor”. Octavian a reţinut această idee, rămasă, din păcate, nematerializată, pentru că, mult mai târziu, după absolvirea Facultăţii de Filologie din Cluj, când devenise posibil să ajungă profesor la liceul mult-visat, a sosit brusc propunerea, infinit mai tentantă, să devină asistent universitar la facultate. Aşa că şi-a înăbuşit acest sentiment şi a urmat „calea datoriei”, care urma să-i ofere toate succesele din viaţă. Îşi continuă profesorul destăinuirea:” Felul meu de a fi, un om blând – şi educat în acest sens – copil fără mamă pe care toţi îl dezmierdau, de la grădiniţă la şcoală, m-au determinat să caut numai ce e frumos şi bun în oameni,aşa că m-am făcut uşor iubit. Poate că astfel se explică realizările mele. Probabil se bănuia că eu, mergând de atâtea ori în Germania, aveam contacte cu securitatea – însă vă rog să mă credeţi, cea care m-a dus acolo a fost Limba Germană şi şansa că niciunul din colegii mei de atunci, când au fost chestionaţi pentru postul de lector, nu avea nici cea mai mică noţiune de limbă. Spre deosebire de mine, care copilărisem împreună cu fiii învăţătorilor saşi din zonă şi învăţasem de le ei numeroase cuvinte şi expresii în această limbă”.

 

DSC010091

 

Licean şi apoi student la Litere

 

Despre perioada Liceului de la Dumbrăveni, profesorul spune doar atât: „Au fost ani în care am avut profesori extrem de valoroşi şi, în acelaşi timp, exigenţi, cărora le păstrez o recunoştinţă veşnică. Ţin minte, ca un element de culoare, că – având înclinaţie către actorie şi muzică – făceam parte din corul liceului şi eram cel care susţinea partitura rezervată sopranelor. Pe lângă numeroase compoziţii corale clasice, pe care le mai cânt de unul singur şi astăzi, două dintre acestea, ”Cucule, pasăre sură” şi „S-a dus cucul de pe-aici” le-am interpretat, mulţi ani mai târziu, când eram lector de limba română la Tubingen, prin includerea lor în repertoriul coral al studenţilor romanişti. Mi-a părut foarte firesc faptul ca, de la început, cei care am intrat pentru prima dată în trupa de teatru şi în corul liceului, să învăţăm, pe de rost, cele şase strofe ale imnului Liceului „Timotei Cipariu”. În felul acesta mi-am completat datele despre patronul spiritual al liceului, aflate de la tata, şi să ajung să fiu mândru că mă număr printre elevii săi. Bineînţeles, la aceasta au contribuit şi profesorii noştri, în special cel de română, Ion Domnariu, care ne-a lămurit, comentând versurile, de ce Timotei Cipariu a fost un „părinte al dragostei de limbă”. Obişnuia săşi argumenteze teoria arătând că, prin strădaniile marelui cărturar şi patriot, lumea a ajuns să recunoască „fermecătorul chip latin” şi pentru aceasta <<Din cărţi bătrâne şi uitate / În veghea nopţilor târzii / Ai scos latine, nestemate / Ce strălucesc atât de vii.>>”

În anul 1949, Octavian Şchiau vine la Cluj, hotărât să dea admitere la Filologie sau la Artă Dramatică. Cu un an înainte avusese loc „reforma” învăţământului, iar familia fusese în mare dilemă în ceea ce priveşte viitorul lui Octavian. Arată, zâmbind, profesorul: ”Şi s-a petrecut un eveniment: m-am uitat în oglindă (eram de statură mică, nu puteam fi pus în roluri de prim-amorez) aşa că m-am hotărât imediat să mă duc la Filologie.” După absolvirea facultăţii, în toamna lui 1955, o inspectoare din Ministerul Învăţământului vine la Filologie, unde Octavian Şchiau ocupa deja funcţia de asistent universitar, în căutarea unui candidat pentru postul de lector de limba română la Universitatea „Humboldt” din Berlin. Şansa lui a fost aceea că avea noţiuni de limba germană şi de asemenea cunoştea foarte bine, încă din şcoală, limba franceză. Declară profesorul, cu justificată mândrie: ”Plecarea în Germania a fost cel de-al doilea moment decisiv din viaţa mea, după cel în care am ales Filologia. Aşa că am ajuns să mă perfecţionez în limba germană, dar tot ce-am făcut acolo a fost pentru slujirea limbii, literaturii şi culturii române.” Această primă activitate în spaţiul german a atras alte deplasări în ţara lui Goethe: una între anii 1969 – 1973 şi alta după 1989, între 1990 – 1995, de data aceasta în calitate de „profesor invitat” la Universitatea din Leipzig.

 

DSC010181

A adus la Cluj „caietul roşu” eminescian

 

Cu ocazia celei de-a doua şederi în Germania, profesorul Şchiau a reuşit şi una dintre cele mai importante realizări ale carierei sale: a adus la Cluj „caietul roşu” al lui Eminescu, unicul manuscris al poetului naţional, aflat în municipiul nostru. Se află acum în colecţia specială a Bibliotecii Centrale Universitare, sub pază severă, alături de celelalte documente aduse de profesor din Germania – şi care fac parte din colecţia Mite Kremnitz.

Descrie, oarecum înviorat, împrejurarea: „Să vă spun cum am reuşit să aduc la Cluj „caietul roşu”, care conţine mai multe poeme inedite eminesciene, dăruite de autor lui Mite Kremnitz, eleva lui, cumnată cu Maiorescu şi colaboratoarea lui Caragiale. Eram lector la Tubingen când, în casa renumitului lingvist şi profesor Eugeniu Coşeriu, l-am cunoscut pe Georg Kremnitz, strănepotul Mitei Kremnitz. Acesta s-a bucurat enorm auzind că sunt specialist în literatură. Cunoscuse mai mulţi lingvişti români care nu se arătaseră deloc interesaţi de fondul de manuscrise româneşti al lui Mite, deşi ştiau că aceasta a fost în raporturi bune cu Eminescu. Am ajuns, după o săptămână, la Ludwigsburg, casa familiei, unde mi-au fost arătaţi doi saci care cuprindeau manuscrise rămase de la Mite Kremnitz. La o primă aruncătură de ochi am văzut „caietul roşu”, un album identic celor în care odinioară scriitorii făceau dedicaţii unor persoane. Am recunoscut imediat scrisul lui Eminescu. Ştiam de asemenea că la Cluj nu exista un manuscris eminescian şi am convenit, împreună cu conducerea Universităţii clujene, când am ajuns  din nou acasă, să convingem familia Kremnitz să doneze, Clujului, întregul fond de carte. Am reuşit acest lucru şi, având autoturism, nu a fost greu să-l aducem în ţară. Apoi am început, împreună cu colega mea Flora Şuteu, care avea o bursă de studiu acolo, să semnalăm prezenţa „caietului roşu”, într-un studiu pe care l-am publicat într-o revistă de specialitate. Imediat, a venit o rugăminte din partea Bibliotecii Academei din Bucureşti şi a Universtăţii din Iaşi, unde există multe manuscrise eminescine, să le donăm întregul fond Kremnitz. Însă am considerat că oraşul nostru este la fel de îndreptăţit să-l deţină.” Mai departe, profesorul arată că în colecţia Kremnitz se mai află şi traducerea integrală a „Scrisorii pierdute”, precum şi un album cu desene, acuarele, peisaje sau portrete în tuş sau chiar în creion, executate de Mite, în perioada când locuia la Bucureşti. De asemenea, mai sunt prezente în fond şi numeroase scrisori pe care Mite le primea de la Carmen-Sylva, regina-poetă, cu care se împrietenise după venirea în ţara noastră. Concluzionează, pe această temă, că a rezistat cu stoicism propunerilor de a oferi fondul Bucureştiului sau Iaşiului. Iar acum, la aproape patruzeci de ani după acest eveniment, e mândru că n-a cedat la insistenţelor diverselor instituţii care l-au contactat.

 

„Pe lângă succese, familia mea a avut şi trei tragedii…”

 

Profesorul îmi umple din nou paharul cu ceai, turnândul dintr-un termos, astfel că licoarea este în continuare aburindă, sfidând gerul de-afară. După care îşi continuă, cu sporit aplomb, povestirea: ”Cele trei lungi plecări din ţară n-au însemnat însă ruperea de specialitatea mea, literatura română veche, fiindcă în spaţiile dintre ieşiri am depus eforturi să recuperez ceea ce am pierdut, prin reluarea activităţii la catedra de limba şi literatura română. Am publicat până acum, cu circa o lună înainte de a împlini 80 de ani, doar vreo şase-şapte cărţi, pentru că, spre deosebire de alţii, mulţimea  materialelor din revistele de specialitate am considerat că trebuie să rămână doar acolo.” Pentru o clipă apare, grijulie, doamna Soruca, soţia profesorului, ca să îl întrebe dacă mai dorim ceva. Acesta îi face semn că nu. Relatează, mai departe: ”M-am căsătorit destul de târziu, cu câteva luni înainte de împlinirea vârstei de treizeci de ani, fiind preocupat mai mult de specializări – însă am avut norocul unei căsătorii fericite cu o profesoară de fizică-matematică (şi nu cu cineva din Filologie, cum preconizau colegii şi cunoştinţele mele), împreună cu care sunt deja de cincizeci de ani. Îmi amintesc cu nostalgie cum ne-am luat atunci de mână, numai noi doi, şi am fost căsătoriţi de către ofiţerul Stării Civile. N-a fost nevoie de martori şi de tot tam-tam-ul care se face acum – şi cred că a fost mai bine aşa. Avem împreună doi copii, o fată şi un băiat. Simona e născută în 1962 şi a reuşit exemplar în domeniul ei, medicina – iar băiatul, Şerban, în 1964, fiind de profesie geolog. Însă, aşa cum se întâmplă în România, a ajuns să facă altceva, datorită faptului că domeniul respectiv e lăsat de izbelişte, iar absolvenţii acestei facultăţi nu-şi găsesc de lucru în domeniu. În schimb, cunoscând bine limba germană, lucrează cu succes acolo unde a fost bine primit ”.  Cu inima strânsă, adaugă faptul că se mai bucură doar de o nepoţică, pentru că nepotul şi l-a pierdut, în mod tragic, în Cimitirul Central, în urmă cu zece ani. Tocmai îl dusese acolo cealată bunică, pentru a depune flori pe mormântul unei surori, când o piatră funerară s-a desprins din locul ei, ucigându-l pe loc. Îmi spune că o tragedie asemănătoare, pe lângă cea legată de moartea mamei, a mai lovit familia Şchiau şi în urmă cu mai multe decenii, când o soră de-a sa, Cecilia, a murit după ce o boabă de fasole i-a blocat, în mod accidental, traheea. „Aceste evenimente cumplite m-au determinat să constat că încet, încet timpul le vindecă pe toate”, oftează profesorul. Îl las să se reculeagă pentru câteva secunde, văzândui suferinţa, proaspăt reactivată. Schimb subiectul şi-l întreb despre prietenia sa cu artiştii Clujului. Îmi arată, cu un gest, nenumăratele tablouri de pe pereţi, toate dăruite de amicii săi, în mare parte plecaţi dintre noi. „Însă un lucru mai vreau neapărat să precizez. Şederea în Germania m-a ajutat enorm ca, pe lângă specialitatea mea să-mi împlinesc şi visul în ceea ce priveşte adâncirea interesului pentru tot ce înseamnă artă: pictură, sculptură, grafică – dar şi muzică, şi acesta nu e un lucru minor,” încheie profesorul.

Plec din primitoarea locuinţă a profesorului, profund impresionat de dialogul nostru, dar şi de faptul că, în mod cert, Octavian Şchiau face parte dintr-un lung şir de Dascăli ai Clujului, care au adus oraşului, de-a lungul deceniilor, prin travaliul dus cu mare modestie, renumele de care acesta se bucură…  

 

 

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s